Efectul soarelui

Am obosit...ochelarii de soare nu au mai facut fata, soarele asta mi-a obosit ochii. Mai bine ma pun in pat.. pana sa ma duc la facultate mai am timp de lenevit cateva ore.
Inchid ochii si incep sa ma las pierduta in sunetul muzicii, care incet se departeaza si incepe sa sune ciudat. Vad multe sclipiri ca niste stele, ce incep sa prinda contur in diferite culori. Incep sa simt ca si cum as sta pe nisip fierbinte si parca acea muzica se transforma in sunetul linistitor al valurilor marii. Imi ridic palaria de pe cap, insa nu pot privi catre soarele care si-a intins razele catre ochii mei.. ma ridic si sunt surprinsa ca in jurul meu nu e nimeni. Pe o plaja atat de incapatoare si curata? Imi indrept privirea catre valurile marii ce se spargeau de tarm. Vad ceva, dar nu ceva bine definit. Imi frec ochii cu mainile in speranta ca acest lucru ma va ajuta. M-a ajutat, dar foarte putin. O umbra parca iese din apa;m-am speriat pentru o secunda, am vrut sa fug in nestire pe plaja, dar ceva mi-a spus sa raman si sa astept. Sa astept? nu am rabdare...vreau sa vad mai repede..insa cu cat dorinta mea este mai mare, cu atat imaginea se misca tot mai incet. Incerc sa ma controlez.
Doar o data am clipit si acea umbra care iesea din apa incepe sa prinda o forma-o forma umana. M-am mai linistit:1. e un om, nu o creatura de care sa imi fie frica.2. nu sunt singura pe plaja. Odata ce se apropie, marea se linisteste, valurile se calmeaza...de parca el ar fi controlat totul...si da, zic el pentru ca era un barbat. Incep sa ii vad si fata; nu credeam ca exista cineva asa de perfect. Raman cu gura cascata pana iese din apa si se apropie de mine. Din acea clipa incepusem sa imi fac planuri; ma rugam sa nu treaca pe langa mine si in spatele meu sa il astepte prietena lui..mare dezamagire ar fi fost. Incerc sa zambesc incat sa par cat mai dragutza, si la randul lui imi arunca un zambet cald. Ce dinti perfecti, ce zambet perfect. Am atatea intrebari sa ii pun si nu stiu cu ce sa incep. Cum prima mea nedumerire era legata de faptul ca nu stiu cum de a iesit din mare, il intreb : De unde ai aparut? Si el, cu o voce la fel de perfecta, imi spune: Din gandurile tale; sunt prizonierul gandurilor tale; real, dar in acelasi timp pe atat de ireal; perfect, dar in acelasi timp imperfect.
Pana sa apuc sa ii adresez a doua intrebare, a intervenit soarele. O raza mi-a trecut prin fata ochilor si nu l-am mai putut vedea. Imi frec ochii de mai multe ori speriata ca nu as putea sa pierd asa ceva, trebuie sa il intreb ce a vrut sa zica prin acele vorbe. Calmul marii este spulberat de muzica..pentru moment am crezut ca plaja incepe sa nu mai fie pustiita..dar realitatea era alta: ma trezisem, cu aceeasi raza de soare care nu ma lasase sa mai visez.
                                       Nu stiu cum voi putea dormi la noapte...